De ce barbatii inseala femeile si nu se pot opri?

Este o intrebare la care am un raspuns...raspuns gasit intr-un moment de tristete maxima...dar este mult prea dur pentru femeile cu sufletul curat care considera ca atunci cand iubesti vezi precum calul...il vezi doar pe EL..universul tau se invarte in jurul lui....Refuzam sa cred ca este adevarat raspunsul gasit de mine si ca doar tristetea mea nu mi-a oferit posibilitatea sa gasesc altele...dar...

''Draga mea A.,
Probabil ca poti sa intuiesti deja cum s-a sfarsit totul. Sau, poate, ai aflat. Iti scriu, totusi, aceasta ultima scrisoare, de dragul unor detalii marunte, cu importanta incerta a punctelor cardinale sau a cruciulitei atarnate de oglinda retrovizoare.

Deci era joi dupa-amiaza, cand, coborand scarile de la tine, imi dadeam seama cat de brutale si de nedrepte sunt acele impulsuri ale mintii care formulau, la adresa ta, exprimari murdare. E o proasta, imi spuneam, o curva. De ce spun asta? Eu mi-am batut joc de povestea asta, sistematic si cinic ca fitilul unei legaturi de dinamita. De ce e ea vinovata? Da, dar eu nu am parasit-o niciodata. Ce, mie nu mi-ar fi fost mai bine sa fiu liber, sa-mi fac de cap, sa nu ma ascund, sa nu ajung sa duc extenuante vieti duble? Pentru ea, am trait in compromis. De ce n-am parasit-o de la inceput? De ce as fi facut asta? Ma iubea, imi spunea ca ma doreste. I-am dat ceea ce dorea. Unde mi-e vina? Am mintit-o tot timpul. Pai si ce, as fi vrut sa afle adevarul? Zi mersi, baiete, ca nu l-a aflat. De ce te mira ca te-a parasit si ca s-a indragostit de altul? De ce nu mi-a spus ca nu-i mai sunt de ajuns? Poate ca, daca imi dadea drumul mai de mult, aveam o sansa cu Madalina. Cat de nemernic sa fiu sa gandesc asa? Cine te-a oprit, daca o voiai pe Madalina, sa te lupti pentru ea? Am stiut ca o sa le pierd. Am stiut, dar nu ma asteptam sa ma lase pentru altul. Si pentru cine ma asteptam sa ma lase, pentru un principiu? Care om, cand simte frig, nu mai pune o haina pe el? Ce-o sa ma fac acum? Lumea mea era construita in jurul ei. Da, ca o manastire a Argesului construita in jurul jertfei. Ce patetic sunt. Nu, nu, ma bucur ca a scapat de mine. Ma bucur ca a facut ce eu nu aveam puterea sa fac. Da, dar cu mine cum ramane?

Si tot asa, gandurile mi se desirau intre a fi cinstit cu mine si a avea decenta celui care stie sa piarda, pe de o parte, si iritarea orgoliului ranit, de cealalta, si, cu cat incercam mai instistent sa-mi calibrez ideile, cu atat mai mult mi se parea ca vreau sa fac gloante din guma de mestecat. Nu mai patisem asta niciodata, sa fiu parasit. Dar cred ca toate datile in care eu trebuise sa plec nascusera in mine curiozitatea masochista a celui care vrea sa vada cum e sa te afli de partea gresita a ghilotinei. Incet-incet, a devenit excitant gandul de a-mi savura infrangerea cu pasiune. Era un moment rar, oricat de neplacut ar fi fost, care trebuia insa savurat, asa cum istoricii gusta mai mult sa studieze vremurile de razboi decat pe cele de pace. Pana la urma, zau, de cate ori intr-o viata de om ai ocazia sa primesti o asemenea veste? A inceput sa ma seduca ideea de a sta proptit de o tejghea de bar, cu un paharel de ceva tarie in fata, un paharel pe care sa-l dau peste cap oftand din cand in cand, ca intr-un film plin de clisee. Ceea am mi-am si propus sa fac, gustand din plin din propriul pahar de penibil.

Nu mi-am dat seama ca, oriunde m-as fi dus, sigur gaseam cativa vechi parteneri de baute, care sa simta nevoia sa ma consoleze intr-un fel. Si au inceput neplacerile:- Ce ai, de ce esti suparat?
- N-am nimic.
- Ce ai, ce ai, ce ai, ce ai.
Trebuia sa le spun, pana la urma.
- Cum, ma, te-a parasit ea? Erati de zece ani impreuna, cum sa faca asta?
- ...
- Va impacati voi.
- Nu ne mai impacam.

Si tot asa, unul dintre miile de scheciuri ale vietii, pe care le stim toti pe de rost si care ne asteapta sa ne jucam rolul, si sa ni-l mai jucam o data, si inca o data, ca un cantec prost setat pe repeat. Toti betivii imi plangeau de mila. Nu mi se mai intamplase. Si, spre rusinea mea, am descoperit ca ma simteam grozav de bine inconjurat de aceasta compasiune colectiva, total nejustificata de altfel – pentru ca majoritatea lor stiau ce poama sunt – dar necesara, daca nu din considerente de politete, macar din ratiunile unui ancestral front comun al masculilor in fata potentialului pericol femeiesc. Mesajul lor nerostit era ca, de fapt, asa sunt toate femeile, nu merita increderea unui barbat. Mesajul meu nerostit era ca sunt de acord. In sinea mea, stiam ca nu e asa.

Si, totusi, vina pe care mi-o asumam, chiar si pe dinauntru, era suficienta pentru a ma umple de o stare de spirit ciudata, euforica, provocata de gandul de mult negandit la o viata cu totul si cu totul noua. Cu fiecare pahar de coniac, ma cuprindea un extaz bolnav si totusi purificator, murdar si util totodata, ca voma de dupa o betie crunta, un extaz mai consistent decat ceea ce ma mobilizase, cu numai cateva zile inainte, sa-mi doresc o viata alaturi de tine. In plus, gustam o senzatie cu totul noua: nu mai aveam nimic de pierdut, deci eram cu totul si cu totul liber.

Nu mai aveam de pierdut dragostea aia picata din cer, care te consuma ca pe o amarata de lumanare si te lasa spoit diform pe marginea sfesnicului. Nu mai aveam de pierdut nici dragostea cealalta, pe care ti-o doresti mai mult decat iti poti permite, pe care o construiesti migalos, din ritualuri, tabieturi si planuri de viitor, pana ai in fata ta o nuca extrem de tare, dar perfect lipsita de miez. Nu mai aveam de pierdut nici macar anii cei mai frumosi ai vietii. Pierdusem, deja, tot.

Grozava treaba, mi-am spus, iata, sunt liber. Si acum, ce mai fac? Soldat fara razboi, un Ivan Turbinca plimbandu-se pe ulitele declinului, cu o tolba plina de amintiri si atat. Ce poate fi mai savuros, mai nobil si mai inutil decat libertatea?

Pana la urma, nu asta imi dorisem? In toate escapadele mele? Te inselasem din zeci de motive. Din inertie, din frustrare, din curiozitate, de dragul frumusetii, de dragul cunoasterii, din vanitate, din neputinta, din pasiune, din mila, pentru amuzament sau ca sa-mi vindec cate o durere a sufletului. Te inselasem si din dragoste, ca intr-un prohod in care efectul devine propria-i cauza. Si cine mai stie de ce. Dar nu asta era problema. Nu „de ce” te inselasem. Caci, slava Domnului, femeile iti ofera destule motive pentru a insela. Problema era de ce nu ma putusem opri, niciodata. Pai, tocmai de-asta: pentru ca, inconstient sau in deplina cunostinta de cauza, nu putusem sa nu-mi doresc libertatea. Te inselasem nu atat pentru ca aveam nevoie, ci, mai ales, pentru ca n-aveam voie.

Ah, daca, macar o data, m-ai fi privit cu mila si cu intelegere... Daca macar o data as fi putut intui in tine blandetea umilitoare a parintelui Bienvenu... Daca m-ai fi inteles, daca ai fi putut lua de la mine spaima asta, semanata de nu se stie cine, nu se stie cand, ca alaturi de tine as risca, intr-o buna zi, sa nu mai fiu eu insumi. Sigur ca n-ai fi putut sa faci asta. Dar daca, daca ai fi facut-o...

Ma rog, exact cand gandurile se dizolvasera pe de-a-ntregul printre amintiri dubios de frumoase, ajunsesem ca trecutul sa mi se para mai improbabil decat viitorul si simteam ca, incercand sa inteleg ce se intamplase de fapt, pedalam de zor o bicicleta fara lant, iar coniacul mi se urcase in obraji, a inceput o melodie. Una din acele melodii tampe, pe care o ascultasem de sute de ori pana atunci, fara sa imi transmita vreodata ceva. Iar acum, brusc, auzind-o, intrasem in magazinul de epifanii la sfert de pret, ca un orfan descoperindu-si, la aproape 30 de ani, parintii naturali. Era Duran Duran, Ordinary World.

Ascult-o si tu acum, in timp ce eu te rog sa ma ierti pentru tot acest pomelnic de spam-uri, de care, poate, nu aveai nevoie, si iti spun, cu cea mai sincera bucurie inventata vreodata, ca nu imi pare rau de nicio zi petrecuta cu tine. Pana la urma, nici tu, in castitatea ta simpla, nici eu, in golania mea exagerat de sucita, nu aveam ce sa facem mai mult. In dragoste, de buna seama, nu exista retete. Exista doar accidente.

Si, dupa ce te-ai faramat, trebuie sa te repari. N-ai dreptul sa ramai handicapat. Alea sunt carti, sunt filme, draga mea A. Dar viata noastra nu e un film de Oscar, ti-am mai spus de multe ori, trebuie sa fim fericiti si sa ne simtim norocosi daca reusim sa facem din ea o banala si previzibila telenovela.

Si, intr-un moment de deplina si brusca impacare cu tot si cu toate, mi-am lasat capul pe mana. Prima mea secunda de pace, dupa mai bine de zece ani. Cu sanse mari sa fie ultima.

De langa mine, s-a auzit o voce de fata, spunand pe un ton care nu incerca sa ascunda ironia:
- Ah, ce sa vezi... Inca un ranit in dragoste...
Mi-am ridicat capul incet si m-am uitat la ea. Nu avea mai mult de 17 ani. Avea niste ochi albastri, veseli, total neasortati cu o pereche de buze triste, cu colturile gurii vag lasate. Era draguta, asa, cu mina ei sictirita, privindu-si sticla de bere si incercand cu stangacie sa scrumeze o tigara lunga si subtire. Am zambit, un pic trist, un pic superior, cum trebuie sa fi zambit Goliat vazandu-l pe David. Si am continuat sa ma uit la ea, vreme de cateva secunde, fara sa am intentia s-o fixez. Doar pentru ca ma inveselise remarca ei.

- Te mananca, te mananca?, am intrebat-o, amuzat.
- Da, mi-a raspuns, arcuindu-si sprancenele. Nu stiu ce am.
                                                                                                                                 M.,''                                                                            

Citind din intamplare scrisoare, se adevereste ceea ce cred eu...si doare...ca o data cu terminarea citirii acestei scrisori...in inima mea s-a darmat un templu...templul pur al Iubirii...iar fara el oare... nu exista pericolul sa ajung ca cea care isi arcuieste spancenele?!...O fi un pericol sau asa iti gasesti fericirea ?